Nu stiu ce sa cred mea

Buna tuturor!

Povestea mea este destul de trista sau cel putin asa a fost la un moment dat si imi doresc sa nu existe motive sa continue sa fie tot asa...
Mi-a intarziat ciclul cu 3 zile, trebuia sa vina pe 25, si deja am inceput sa intru in panica. Ultimul contact sexual a fost pe 13 aprilie, acum 6 sapamani, dar a fost protejat, cum de altfel au fost toate incepand cu anul 2008. Dar, cu toate astea, ma gandesc sa nu fi fost, doamne fereste, vreo "caciulita" sparta sau fisurata, desi nu imi amintesc sa fi avut probleme in acest sens.

Aspectul cu adevarat problematic este faptul ca, in noiembrie 2007, am facut o intrerupere de sarcina, o greseala enorma care imi cauzeaza de atunci procese de constiinta si nopti nedormite. De mentionat ca atunci eram la inceptul vietii sexuale - trecusera doar 4 luni, adunate, de la "marele eveniment" frumos care m-a transformat in femeie - si am fost destul de inconstienta incat sa cred povestile prietenelor, care imi garantau ca metoda "coitus interruptus" este una sigura, doar lor nu li s-a intamplat niciodata nimic. Insa mie, da. Mie mi s-a intamplat sa raman insarcinata si nici macar sa nu imi dau seama decat dupa ce mi-a intarziat menstruatia. Abia atunci am mers la farmacie, am luat un test si m-am ingrozit cand am vazut rezultatul: era pozitiv. M-am gandit mult ce sa fac, nu am putut spune asta nimanui, ma gandeam ca in mine exista o mica viata cu care nu stiu ce sa fac si nici ce sa fac cu viata mea.  Din fericire  sau din pacate poate, iubitul meu a fost mereu langa mine, m-a sprijinit si m-am putut baza pe el, si asta m-a mai linistit, altfel cred ca as fi innebunit de-a binelea. Stiam amandoi ca nu avem cum sa il pastram, si daca ni l-am fi dorit. Eu sunt studenta, am licenta anul acesta si nu lucrez, fiind intretinuta inca de parinti, iar el urma sa lipsesca (chiar pe 14 aprilie a plecat si se va intoarce la inceputul lui noiembrie) vreo 6-7 luni in afara tarii, intr-o misiune militara destul de riscanta. Asa am ajuns sa fac intrerupere de sarcina. Nu ametelile si micile dar suportabilele dureri m-au deranjat, ci ceea ce ajunsesem sa fac, amintirea groaznica a acelei zile, regretul ca nici macar nu stiu ce s-a ales de embrionul meu de 7-8 saptamani. Cu cateva luni inainte, eram inca virgina la 21 de ani, iar acum imi lasam ceea ce ar fi trebuit sa fie realizarea cea mai de pret  -copilul meu- sa moara inainte de a se naste. De atunci, ziua aia m-a ramas ca o rana in carne vie, ca un pacat pe care il voi duce in spate toata viata. Iubitul meu m-a astept tacut  si trist sa ma duca acasa. Mai bine de o luna, am tinut un fel de doliu pentru copilul meu nenascut, neputand sa ma bucur de nimic, mai ales de dragoste; imi aminteam mereu ca placerea aceea, caldura si intimitatea, faptul  esti cu cel pe care il iubesti si te iubeste a putut duce la ceva atat de inuman ca un avort. Din pacate, am facut prostia sa nu iau medicamentele prescrise de medic pentru starea de post-avort. Stiu ca am facut o mare greseala, dar m-a fost rusine si a fost pedeapsa mea pentru ceea ce am facut. Nu am avut neplaceri, infectii sau altceva, doar raceala si durerile menstruale pe care le cauzeaza. Acum mi-e teama sa nu am complicatii de la faptul ca nu am luat medicamentele indicate, am citit ca unul dintre riscurile chiuretajului este aparitia sarcinii extrauterine. Oricum, de atunci, stau intr-un stress continuu si luna de luna e ca si cum as trece din nou prin acel avort: aceleasi intrebari, teste de sarcina (care ies mereu negative), constiinta incarcata si complexe de vinovatie, lacrimi amare si mai ales ganduri despre cum ar fi aratat copilul meu...

Din pacate, momentan nu pot lua nici un test de sarcina si nici merge la un medic ginecolog, eu locuiesc in provincie, intr-un orasel unde barfele circula foarte repede. Nu pentru mine imi fac grji, ci pentru parintii mei, care sunt cunoscuti si respectati. In plus, nu vreau sa o incarc pe mama cu problemele si pacatul meu, ea are deja destule griji si are si probleme cu inima. Ea stie doar o parte din adevar: ca sunt foarte racita acolo jos si crede ca asta ar putea fi cauza intarzierii menstrei. De altfel, chiar si acum cand va scriu, simt niste impunsaturi usoare ca de ac, exact ca atunci cand sunt racita numai ca fara sa ma doara rau, ci numai putin. Pe de alta parte, nu am niciun simptom de sarcina: nu am greturi de la cafea, cum aveam atunci, pofta ciudata de ducliuri (de obicei nu mancam si atunci aveam), nici dureri nici ameteli nici oboseala nici nimic. In schimb, simt o secretie vaginala, albicioasa, ca aceea de dinainte de menstruatie, fara miros ciudat si parca astept sangerarea...

M-am gandit ca poate toate temerile sunt din imaginatia si constiinta mea, asa cum e luna de luna, ultimul contact sexual (protejat, of course, intotdeauna protejat) fiind pe 13 aprilie si ultima menstra pe 25 aprilie (prima zi). Sa fie de vina stress-ul ? Am avut mereu multe proiecte, examene, acum invat pentru licenta pe care o am in curand... Nu cred ca mi s-a mai intamplat asta de cand mi-am inceput viata sexuala (pana atunci nu acordam mare atentie ciclului, stiam ca sunt in crestere, ca e normal sa fie uneori un pic neregulat si, in plus, eram virgina, nu ma gandeam la sarcina pe atunci).

Eu am o mie de intrebari si ma gandesc la ce este mai rau. Stiu ca sunt cazuri in care fetele erau insarcinate in luni avansate (luna a patra) si sa aiba menstruatie, deci ma gandesc ca nu cumva sa mi se fi intamplat asta si mie... Pana nu imi cumpar un test de sarcina,care sa iasa negativ, nu pot sta linistita. Si nici atunci pe deplin... Dar deocamdata nu pot cumpara unul. Si nici nu am pe cine sa rog sa il ia pentru mine. Cat de curand ajung din nou in Bucuresti si atunci am sa trec pe la medic, desi mi-e groaza.

Oricum, sper ca greseala mea sa fie invatatura de minte pentru alte fete si femei. Sunt atat de preocupata de acest subiect incat caut cat mai multe informatii, scriu si vorbesc des despre el, m-as inscrie si intr-o organizatie care sa incerce sa constientizeze femeile asupra a ceea ce inseamna un avort. Cu atat mai mult a traumei pe care o provoaca si a urmelor care nu pot fi sterse. Din pacate, este o practica foarte des intalnita si mi-as dori acum sa fi avut curajul sa imi pastrez copilul. Tocmai de aceea, nu imi doresc sa fiu insarcinata din nou. Vreau ca orice copil de al meu sa vina pe lume pentru ca este dorit, in momentul in care voi avea deja familia mea, casa mea si un serviciu care sa imi permita sa il cresc asa cum imi doresc.

Sper sa ma puteti ajuta cu un sfat sau o parere avizata!

Va multumesc