Cum trecem peste...o pierdere-2

Ti-l recomand cu mare drag pe Mircea Miclea. E cel mai bun psiholog posibil. Doar ca e foarte ocupat si nu stiu cat timp petrece exact in Bucuresti, dar nu strica sa incerci. Iti garantez ca vei avea rezultate extraordinare.

Cat priveste trecerea peste aceasta perioada, singurul lucru care ne ajuta este respectarea rutinelor pe care le aveam. Trezitul, aranjatul, mersul la munca. Stiu ca pare absurd si de cele mai multe ori nu-ti vine sa faci nimic, insa respectarea acestor rutine te fac sa ajungi la sfarsitul zilei.

Succes, timpul e de asemenea un leac bun.

In februarie 2000,am aflat ca unchiul meu,fratele mamei este bolnav de leucemie.Impreuna cu parintii mei,am vandut apartamentul nostru,ne-am mutat la bunica si i-am dat jumatate din bani unchiului ca sa se salveze.Din pacate,sacrificiile noastre au fost de prisos pentru ca boala s-a extins in tot corpul si a facut metastaza generala.Toata vara anului 2001,am stat cu unchiul si il ingrijeam.La inceputul lui septembrie am plecat cu parintii mei la tara pentru 6 zile,dar ne-am intors in graba in a cincea zi pentru ca unchiului ii era extrem de rau.Noi ne-am intors vinerea,iar sambata dimineata am fost la el acasa si l-am luat in brate asa cum il tinusem toata vara.Dupa ce l-am luat in brate,mi-a strans mana si mi-a spus sa il fac mandru.In clipa urmatoare a decedat si eu nu ma mai opream din plans,mergeam pe strada-plangeam,ma duceam la scoala-plangeam,ma duceam la antrenamente-plangeam.
Am reusit sa trec peste socul ca la 13 ani sa imi moara unchiul in brate datorita ambitiei mele de a demonstra ca sunt bun la rugby (unchiul fusese jucator de rugby in tinerete) si asa am ajuns sa debutez la loturile nationale de juniori si sa joc pentru o perioada la seniori.
Si in ziua de azi sunt foarte afectat de,decesul unchiului meu,dar privesc inainte.

Afectate o sa fiti toata viata, e clar. Asa ceva te marcheaza fara doar si poate insa nu e nicio pb daca va amintiti de el si plangeti E normal sa fiti triste si sa va fie dor de el.
In timp, vezi si tu ca se mai estompeaza durerea dar de uitat nu o sa uitati niciodata.

kathrynn a scris:

Eu sunt foarte apropiata de bunicii mei si acum bunicul meu e foarte bolnav si in ultimul timp tot plange ca nu mai apuca sa ma vada. Am vorbit si la telefon si pe mess si tot asta imi spune ca el nu stie daca mai rezista pana vin eu acasa si de fiecare data dupa ce vb cu ei, trag cate o tura de plans zdravan.
Stiu ca e batran, stiu ca la un moment dat nu va mai fi dar tot timpul m-am gandit la momentul asta ca va fi peste foarte multi ani cand o sa am eu peste 30 (de parca atunci as suferi mai putin).
Pe mine m-au crescut bunicii si mi-e aproape imposibil sa ma gandesc ca intr-o zi nu vor mai fi ...
As vrea doar sa nu sufere dar vreau sa il mai vad macar un pic ...

  inteleg situatia atat de bine