Dealing with depression-7

mi-am luat inima in dinti si m-am gandit sa imi descarc si eu sufletul aici.asa cum nu au fost judecate alte persoane   care au postat aici,sper si eu sa nu fiu judecata.nici nu stiu de unde sa incep,dar un lucru e cert: nu am avut parintii alaturi de mine nici macar in cele mai importante momente ale vietii mele locuiesc singura de la varsta de 14 ani,iar pana atunci am locuit cu bunicii mei.parintii ii vedeam destul de rar,iar atunci cand mergeam acasa veneam efectiv bulversata.tin minte ca eram destul de mititica si ma duceam la ceva timp la ai mei.insa "acasa" la ei era un cosmar.tata o batea mereu pe mama si ii vorbea urat,mama bea foarte mult cand era el plecat si i se facea rau.ma retrageam in fotoliul meu si abea asteptam sa treaca cele doua trei zile de stat cu parintii.la bunicii din partea mamei nu am dus o viata de lux,insa am primit o educatie pe care putini o primesc.de la ei am invatat ce e bine si ceea ce nu e bine,am invatat sa iau decizii si sa imi asum consecintele,am invatat sa fiu o persoana cinstita si onesta.pentru mine la bunici a fost caminul ideal si perfect dar cum viata ne loveste cand ne asteptam mai putin,am primit o foarte grea lovitura: bunica mea a avut un accident,fiind lovita de o masina.asa ca raiul meu s-a spulberat.bunicul nu se putea descurca singur cu mine,asa ca am fost trimisa la sora maicamii,adica matusa mea.ce s-a intamplat acolo a fost un cosmar,un adevarat cosmar pentru orice om cu mintea limpede si judecata dreapta.concubinul matusii mele ne-a violat in mod repetat si pe mine si pe verisoarele mele ( fata lui de sange si fiica matusii dintr-o casnicie anterioara) de varsta apropiata mie.au fost cateva luni de cosmar.eram batute aproape zilnic si abuzate.venise bunicul meu in vizita sa vada ce fac.ma uitam in ochii lui cu disperare,cautand sa inteleg ce se intampla de fapt.tin minte si acum ca mi-a adus in dar un ursulet cu miere.dar ce a urmat dupa plecarea bunicului e lesne de inteles...intr-un final s-a aflat adevarul,doar ca in afara de bunicul nu m-a crezut nimeni.totusi s-a dovedit ca spusele mele erau adevarate si monstrul a fost pedepsit.in timp mi-am revenit,dar au fost alte probleme care m-au afectat destul de rau.cresteam si incepeam sa inteleg ce se intampla cu parintii mei.tata e genul de barbat care si insurat a stat dupa fusta masii,care nu a iesit niciodata din cuvantul masii si facea numai ce spunea ea. mama bolnava,satula de batai si scandaluri s-a complacut in situatie si a inceput sa bea.intr-un timp renuntase la alcool,dar din simplu motiv ca a fost depistata cu o boala destul de banala in ziua de azi cancerl eu cresteam si vedeam in ei doar exemplul sa nu fac la fel ca ei.ma resemnasem si in momentul in care m-am resemnat cu soarta mea,am primit alta lovitura.bunicul meu s-a imbolnavit foarte grav si am fost nevoita de imprejurari sa parasesc casa parinteasca.din cauza neamurilor care nu m-au vrut niciodata,iar bunica mea nu a putut sa se "lupte" cu ei.fratele bunicului meu mi-a cumparat o garsoniera si m-am mutat acolo.aveam 13 ani si cateva luni.mi-a fost foarte greu.am plans zile si nopti.vroiam doar sa fiu cu bunicii mei.nici prieteni nu prea aveam pt ca imi era teama de oameni,mi-era teama ca nu ma place nimeni.ca sa ma pot intretine la varsta aia m-am angajat la un atelier de tamplarie ca sa fac curat.ma duceam si la scoala...insa nu mai aveam rezultate asa de bune ca inainte,excelam doar la pictura si la literatura.m-am inchis asa de mult in mine incat incepusem sa citesc asa de mult ca aproape ma rupsesem de lumea reala.cand nu citeam,pictam.reusisem sa ma refugiez in ceva,dar tot simteam lipsa unei familii.mergeam la scoala,dar parca ma taram.cand vedeam mereu cum parintii isi asteapta copiii de la scoala,cum nasii le aduceau tot felul de cadouri...imi doream sa fiu normala....dar nu...n-a fost asa.in timp am crescut si m-am maturizat,mi-am vazut de scoala.bunica venea mereu pe la mine si ma ajuta cu toate cele.am invatat usor usor sa ma descurc singura.anii au trecut,tatalui se facea ca ii pasa si tot asa.in iarna anului 2006 (luna ianuarie) mama mea a decedat.am suferit,dar nu foarte mult.ma duceam mereu in vizita si aveam grija de ea cand nu era tata acasa.iar in iarna lui 2007 (culmea,tot in luna ianuarie) a murit si bunicul meu.am fost efectiv devastata.in perioada aceea am fost tare pt bunica mea si pt toti cei care plangeau pe umarul meu.imi atarna atat de greu sufletul,dar nu aveam cu cine sa discut.in liceu colegii mei radeau de mine si spuneau ca-s ciudata pt ca nu aveam mentalitatea lor si ascultam alt gen de muzica.in momentul in care m-am dus imbracata in negru,cu fata plina de rani din cauza lacrimilor care nu se mai opreau am ajuns obiectul nr1 de batjocura a celor din clasa.asa ca am refuzat sa ma mai duc la liceu in anul acela.am dat bani si am trecut anul.lucram de ceva timp la un post de radio local si ala fusese refugiul meu.am inceput de la munca de jos si am progresat,nu am uitat niciodata de unde am plecat.totusi am ramas cu un gol mare in inima.cand a murit bunicul am murit si eu.eram stearsa si nici nu puteam sa zambesc.dar imi descoperisem o noua pasiune:pt muzica.ma simteam un om mort in fiecare zi,chiar daca mai ieseam prin oras sau la plimbari nocturne pe malul marii.intamplarea a facut ca sa cunosc un baiat deosebit intr-o seara.deja trecusera cateva luni de cand murise bunicul meu,dar pt mine parca trecuse doar o zi.ma hotarasem sa imi fac un tatuaj.o pasare pheonix,asa ca vorbisem cu cineva sa imi faca cunostiinta cu un tip care face tatuaje.m-am intalnit cu tipul ala si am intrat in vorba despre una alta,iar in timp ne-am cuplat.m-a ajutat enorm de mult sa imi recapat increderea si respectul de sine,m-a incurajat sa ma duc la scoala,ma ajuta la teme...ne intelegeam perfect.a fost una din cele mai frumoase perioade ale vietii mele.doar ca intr-o zi s-a spulberat visul meu frumos.ne-am despartit.l-am rugat atat inainte sa se intoarca cu spatele la mine "lasa-mi visele,doar cu ele ma trezeam dimineata" . si cam asa era.imi redase zambetul si tot el mi l-a luat...daca as spune ca nu am suferit as minti.l-am iubit si l-am pretuit mai mult ca pe mine...revenind la subiectul parinti,am ramas doar cu un tata in buletin si nimic mai mult.la sase luni dupa ce a murit mami, el s-a recasatorit.brusc si-a adus aminte ca are copil,dar niciodata nu mi-a spus ceva de bine.doar ca nu am sa pot si nu am sa reusesc in viata,ca o sa ajung ca maicamea,ca ii seman leit.o singura data mi-a dat bani intr-o iarna sa imi cumpar o pereche de cizme ca nu aveam nici cu ce sa ma incalt.umblam cu adidasi.acum are grija de fiecare data sa imi scoata ochii ca mi-a dat bani atunci.cand am dat BAC-ul mi-a zis nici sa nu ma duc ca am sa pic.Slava Domnului ca am trecut toate probele cu note destul de mari.cand i-am aratat dimploma mi-a zis "Orice prost ia BAC-ul cu bani acum.asta nu valoreaza nici doi bani". insa in fata vecinilor lui si a prietenilor era tare mandru de fata lui....nu mai conta ca pana la 19 ani ii cumparase numai o pereche de cizme amarate....
intre timp am continuat sa studiez (adica am ales sa urmez si studii universitare).aici am intalnit alti oameni si m-am maturizat si mai mult.in perioada asta mi-am facut si un nou prieten.ne-am mutat impreuna dupa ce am trecut prin multe impreuna.si el a gresit fata de mine si eu fata de el.nu ma refer la inselat.ci pur si simplu cu comportamentul.daca cu primul am fost calma si intelegatoare cu A. nu am mai fost asa.si mi-e teama....mi-e teama de faptul ca am repetat si eu unele din greselile parintilor oricat am incercat sa le evit,uneori m-am purtat poate la fel ca ei si nu-mi doresc asta.tot ce imi doresc e sa fiu cum eram intr-o anumita perioada,sa pot sa zambesc din nou,sa pot fi calma si sa urmez exemplul bunicilor.niciodata nu s-au certat,nu au ridicat tonul ori palma.cand se suparau stateau separati o noapte,iar a doua zi se impacau...nu vreau sa fac aceleasi greseli ca parintii mei si uneori gandul asta ma obsedeaza....

sper sa nu ma    dar nici sa imi "plangeti de mila". am scris aici ca sa ma descarc si sa imi spun si eu oful,chiar daca sunt probleme personale...

Ultima oara a fost editat de Gizeh (2012-06-11 20:40:20)

Dumnezeu sa'ti dea multa rabdare  si putere in tot ceea ce vrei sa faci de acum inainte.Iti doresc sa ai o viata presarata numai cu bucurii si noroc de acum inainte.Multa multa bafta

Gizeh, cutremuratoare poveste de viata!
E de inteles ca ai o multime de temeri, e de inteles ca iti e greu sa te gandesti ca se poate trai si altfel. Uneori alegem sa facem aceleasi greseli pe care le-am vazut in familia de provenienta, iar alegerea asta o facem atat de subtil, incat nici nu realizam, insa intotdeauna avem posibilitatea de a alege. Cum va fi relatia ta cu partenerul tau voi veti decide.
Ce a fost atunci a trecut. Clipa prezenta e poate cel mai de pret lucru pe care il ai. Poti sa fi ce vrei tu in viata asta, poti sa modelezi la tine tot ce nu iti place. Pe asta trebuie sa te bazezi.
Iar, faptul ca ai "scapat" din acel mediu disfunctional e un avantaj urias.
Daca ai avut puterea sa treci prin atatea si totusi sa fi omul care esti azi, ai toate motivele sa crezi in tine, pentru ca esti o persoana foarte puternica.

Ultima oara a fost editat de my_aa (2012-06-11 21:17:32)

mya,mi-am fost de folos educatia primita de la bunicii mei.de la ei am invatat sa iau decizii.ii iubesc neconditionat (si vorbesc la plural chiar daca bunicul a murit deoarece il iubesc).e un avantaj pentru mine,nu spun ca nu,dar sunt momente in care ma simt singura...pana sa se mute A. la mine am avut in grija animalute.mi-am dat seama ca animalele sunt mult mai loiale ca oamenii.revenind la relatia cu actualul,mi-am dat seama unde am gresit si incerc sa indrept. sunt suparata pe mine ca am "imprumutat" in anumite momente din caracterul parintilor biologici.lucrul asta ma obsedeaza si ma face sa ma invionavatesc si pedepesesc.am fost indeajuns de proasta sa procedez ca ei in momente dificile.in loc sa fiu echilibrata n-am fost deloc.uneori ma intreb daca am cedat sau nu nervos in momentele alea de cumpana.
chiar daca am trecut peste unele momente din punctul meu de vedere au ramas destul urme,n-as vrea sa le spun sechele.nu mai stiu de ani de zile ce e un somn bun fara cosmaruri,sunt nopti in care retraiesc unele clipe si plang sau sunt nopti in care nu dorm si parca sunt paranoica....sunt zile in care ma izolez de tot ceea ce ma inconjoara,sunt zile in care plang.fizic vorbind din cauza batailor incasate la unchimiu si a muncii de la o varsta frageda m-am pricopsit si cu un handicap,chiar daca medicii spun ca nu e chiar asa.in Romania am fost diagnosticata gresit de doua ori.in Germania mi s-a pus diagnostic corect....chiar am fost demoralizata si sunt uneori demoralizata.as vrea sa fac mai mult pentru mine,dar am momente cand nici nu stiu de unde si cu ce sa incep.
dupa toate fazele astea,ma simt batrana chiar daca am aproape 22 de ani.poate din cauza celor intamplate uneori ma simt frustrata.mi-e ciuda ca imi doresc o familie adevarata,pe care unii o au si nu o apreciaza.as vrea sa ii pun in locul meu sa vada ce inseamna sa ai o familie adevarata langa tine.
cel mai si cel mai mult pe lumea asta imi doresc un copil al meu,dar sa mai adopt cel putin doi copilasi.sa am o familie si sa-mi iubesc barbatul si copiii.iar copiiilor mei sa le ofer toata dragostea parinteasca ce mi-a lipsit mie,sa le ofer caminul de care au nevoie.dar ma gandesc daca ce-mi doresc eu e un ideal....nu vreau sa gresesc si eu la randul meu...

acid, eram mult prea mica sa inteleg ce se intampla.aveam 3 anisori si putin...abea cand am ajuns acasa la bunici,caci acolo era adevaratul meu camin,cand mi-a facut baie bunicul a vazut vanataile de pe mine si m-a intrebat ce s-a intamplat.tin minte si acum ca i-am povestit cu greu ce s-a intamplat exact,iar atunci m-a dus la politie.bunica mea plangea si nu credea ce s-a intamplat cand a auzit,iar matusimea a dat vina pe noi, ca l-am fi provocat...cand a iesit din puscarie,nici nu stiu cum m-am adunat si am avut puterea sa ma uit in ochii lui....iar cand l-am privit in ochi a fost pentru prima oara cand m-am simtit cu mult superioara cuiva.

ps: va rog sa ma scuzati daca am avut greseli de scriere.....

LE: cred ca cel mai mult imi da putere faptul ca ma gandesc ca poate sunt alte persoane in situatii mai rele fata de cele prin care am trecut eu,mai am putere pt ca nu exista clipa cand imi amintesc ce ma doare sa-mi spun ca a fost doar un vis urat...si pun capul pe perna repetand "a fost un vis urat"

Ultima oara a fost editat de Gizeh (2012-06-11 21:41:58)

chiar am fost  la un psiholog,dar nu a reusit sa ma ajute foarte mult. am ajuns la concluzia ca o carte citita ma ajuta mult mai mult decat o discutie care din punctul meu de vedere este interminabila si care nu are nici macar un rezultat...

Cateodata avem nevoie de ajutor din afara, atunci cand nu mai facem fata singuri problemelor cu care ne confruntam. Dar niciodata nu o sa stie altcineva mai bine ce e in sufletele noastre. Nu o sa te inteleaga nici un psiholog mai bine decat te poti intelege tu.

da, din pacate chiar trebuie sa-ti dau dreptate acum, sa fiu mai dura decat mi-as dori si sa-ti spun ca da, asteptarile tale in situatia de fata sunt ridicole.
ti s-au oferit mici teme, nu le-ai facut sau le-ai facut doar partial, fara prea multa implicare, fara chef, fara sa ai constiinta faptului ca ele duc la ceva, ca omul ala nu e nebun de-ti cere sa scrii una sau alta.
astepti sa vina izbavirea dintr-o ora pe saptamana, ora pe care n-o astepti, de care n-ai chef, care te enerveaza si te streseaza. de la ora asta "pierduta" (in viziunea ta) astepti tu o schimbare radicala.
dar tu pentru schimbarea aia nu faci absolut nimic. nu te mai minti singura, pentru ca in esenta asta faci. tu la momentul asta n-ai nicio ocupatie, nicio obligatie, nu mergi la scoala si nici nu esti nevoita sa-ti castigi existenta. practic ai tot timpul din lume ca sa reusesti sa iesi din starea asta, iar tu nu-ti dai deloc silinta. si cred ca o parte din vina o poarta chiar situatia ta, faptul ca nu faci nimic, ca stai si vegetezi in casa fara vreun scop. ori leneveala asta cred ca te-a cuprins fara scapare, a ajuns sa-ti fie greu sa faci orice. si nu, te rog nu da vina pe starea in care esti tu acum - te-ai minti din nou daca ai face-o.
ia gandeste-te cum ar fi sa fii nevoita sa si muncesti. sau sa vezi de niste copii sau sa mergi la scoala, sau, sau...

sa stii ca nu mi-am imaginat nicio clipa ca ceea ce ai spus pe aici ar fi tabloul complet al starii de fapt...
pe de alta parte exista prea multi de nu in toata povestea ta, prea multe elemente percepute de tine ca fiind negative (relatia cu parintii, cu restul lumii, etc) si care poate nu sunt chiar atat de negre in realitate. da, inteleg ca viziunea asta asupra vietii este un tablou specific al depresiei, ce nu inteleg nici in ruptul capului este felul in care gasesti rau si unde nu e, contraargumente la orice se sugereaza, etc. tu practic te-ai lasat acum in voia sortii si refuzi efectiv sa te mai ajuti singura.
in familie nu cauti/nu ai sprijin, din exterior l-ai primi dar il blochezi, oamenii nu-ti plac, ocupatii individuale nu ai. atunci?

Nu stiu daca mai are cineva senzatia asta.
Cand ies afara ametesc, dar nu ameteala obisnuita, mai degraba simt ca nu am stabilitate, ca ma balansez, ca nu pot sta, de exemplu, intr-un picior. Si inainte ma panicam rau, ma vedeam cazand, apoi incepeam sa transpir, apoi daca mergeam pe trotuar aveam impresia ca sec. viitoare cad in drumul mare si ma calca o masina. Chestii din astea horror. Acum ma mai temperez. Imi spun ca da, sunt ametita, dar daca o sa cad nu are nimic, daca o sa lesin, lasa ca sa lesin, ca nu-s nici prima nici ultima si nu ma mai panichez, dar inca am senzatia de instabilitate.
E doar un rezultat al anxietatii oare? ca de intamplat ceva nu s-a intamplat pana acum. N-am cazut, n-am lesinat.
Si daca e un rezultat direct am anxietatii, cum sa controlez senzatia fizica de instabilitate, de lipsa a echilibrului?
Sau am impresia ca din lipsa de concentrare nu pot trece strada  , ca nu o sa sesizez o masina venind sau nu o sa calculez bine daca am timp sa trec sau nu...

Ma gandesc si linistesc numai spunandu-mi ca fie ce o fi sau ca intr-adevar e un risc sa se intample cutare si cutare lucru, doar ca m-am gandit de mult astfel si nimic nu s-a intamplat pana in prezent.


E anxietate?

Sum, nu.
Am mai avut si prin toamna senzatii din astea, si iarna trecuta.
Inca mai caut raspunsuri si vreo metoda de control, daca e...