Familia vs iubitul-3

De acord cu yoyo, putini sunt cei care reusesc sa faca asa cum vor in situatiile astea. Parca citeam cazul meu de acum 1-2 ani, anca nici sa nu auda maica-mea de plecat cu al meu undeva, de stat la mine (eram deja la facultate si stateam singura in gazda).

La fel ca al tau, si al meu mi-a dat un ultimatum. Iar eu nu stiam cum sa trag de timp de "frica" (stii ca, de fapt, nu e frica, e altceva...un sentiment ce te face sa te pierzi, un gand ce iti spune "nu va accepta ce vrei tu niciodata"). Concret, nu iti face nimic (mi-o zicea si al meu, stiam si eu, o stii si tu), dar e ceva ce iti impiedica orice tentativa.

La mine a inceput sa se indrepte situatia, cand, din senin intr-o zi, m-a intrebat daca el a dormit la mine. Luata total prin surprindere, a zis "da" gura fara mine. A urmat o pauzaaa si mutre din partea ei. A inghetat sangele in mine atunci. Nu gandeam nimic. De batut clar nu ma batea nu tipa ca nu e genul ei. Deci nu stiu de ce am inlemnit atunci. Si stiu ca nici tu nu iti dai seama exact...la fel ca mine. Cred ca e faptul ca am crescut fiind cuminti, ascultatoare si ideea ca vom dezamagi (nemaifiind asa cum vor ele) e coplesitoare. Nu stiu cum e mama ta, dar a mea, cand o suparam, abia imi mai vorbea. Raspundea scurt la ce o intrebam si atat. Iar eu, in continuare, nu eram trista, dezamagita, ci panicata parca...nici dzeu nu cred ca stie de ce

S-au rezolvat lucrurile cand am sunat-o epuizata psihic pt ca ma certasem cu proprietara. Si atunci, stiind ca dormiseram impreuna, ca aveam deja 21 de ani poate, ca voiam sa stam impreuna, a zis ca putem sa cautam un apart sa stam amandoi. Tot stresul, panica, grijile s-au rezolvat in 5 min de vorbit la telefon.

Am avut noroc, nu a fost nevoie sa am chiar o discutie serioasa cu ea. Ce-i drept, am facut un pas cand ii mai "aruncam" asa in treacat "am vrea sa ne mutam impreuna".

Stiu ca am scris mult, dar sper sa te ajute sa vezi ca evident nu esti singura in situatii de genul asta. Sa rupi orice legatura nu e, dupa parerea mea, o optiune, daca stii in sufletul tau ca exista o sansa, chiar si mica, sa te inteleaga pana la urma.

Cat despre prieten, il inteleg, asa cum l-am inteles si pe al meu la vremea aceea. Dar o mica diferenta e ca al meu a rezistat muult si dupa acel ultimatum...care era al nu stiu catelea. Al tau vad ca "s-a strecurat". Si faptul ca ai spus ca "daca e sa nu mai fiu cu al meu asta e, probabil voi trece peste" e un semn, pt mine, ca trebuie sa te gandesti exact ce si cat simti pt el. Sa nu faci o greseala cu mama ta si apoi sa vezi ca prietenul dispare dintr-o data. Eu nu concepeam sa ma despart de al meu, oricat as fi stiut ca voi lupta cu morile de vant cu maica-mea. Nu m-ai fi auzit sa spun "daca ma despart, asta e..". Deci analizeaza si acest aspect inainte sa mergi mai departe.

Succes!

nu cred ca am spus eu sa plece de acasa...daca bine tin minte am scris in postul meu mai sus sa puna piciorul in prag sa se faca auzita intr-un fel sau altul...nu vorbea nimeni de plecat de acasa sau mai stiu eu ce
iar cum zicea yoyolina...nu sunt un exemplu de urmat stiu. dar ma pot pune in locul ei foarte bine...crede-ma yoyo, am incercat si eu cu frumosul, am ascultat insulte si jigniri la nesfarsit, am acceptat n-spe mi de vorbe care au durut si erau nefondate din punctul meu de vedere. daca ai citit am scris k ea cu mana ei m-a dat afara din casa si mi-a aruncat hainele in curte intr-o dupamasa pentru ca am indraznit sa o intreb de ce nu am voie sa ma intalnesc cu prietenul meu...vezi doamne. cum am mai spus m-am intors acasa si am mai stat un an in care eram acasa la ora fixa, invatam mereu, ma intalneam putin cu el...etc etc...nu mai vreau sa povestesc. la un moment dat s-au stabilizat lucrurile putin si a fost cat de cat ok...pana cand iar cearta, iar jigniri iar vorbe aruncate aiurea...am cedat si am ripostat, mi-am cerut iertare nu m-a iertat nici pana acum motiv pentru care o mama nu vorbeste cu propria fiica de mai bine de 2 ani. nu a fost usor sa nu vorbeasca cu mine...am incercat...nu am cu cine. nu stiu ce insensibila ma credeti/crezi cu "bv ei ca rezista sa nu vorbeasca cu mama ei"...sa nu crezi k mi-a fost usor, numai eu stiu cum mi-am revenit si nu am cazut in depresie...stress zilnic fiindca in subconstientul meu zilnic ma gandesc la ea, drept dovada m-am imbolnavit pe fond psihic...in fine. nu m-am victimizat niciodata, nici nu am considerat ca sunt de admirat sau un exemplu de urmat sau mai stiu eu ce...sunt convinsa totusi ca stiind ce stiu acum...as face la fel si as lupta pentru ceea ce vreau. singurul meu regret e ca se comporta ea cum se comporta si nu stiu cum as fi putut face altfel...defapt si acum sufar povestind despre cele intamplate. eu cu ea am cazut la comun acord ca mai bine ma mut decat sa ne distrugem una pe cealalta psihic...
nici nu mai stiu ce sa spun...oricum eu singurul sfat care l-am dat a fost ca ea sa se gandeasca foarte bine la ceea ce vrea, eventual sa discute cu prietenul ei ce ar fi de facut in continuare si asa sa decida!

si eu sunt de acord cu faptul ca nu o indeamna nimeni sa plece de acasa ci sa prinda curaj si sa se impuna cat de cat in fata mamei sale. din moment ce maica'sa se cumporta asa la 21 de ani cu siguranta o face si pe viitor. si asta nu e bine cand iti doresti sa-ti traiesti propria viata si dorinta cat de cat vad in initiatoarea topicului. normal ca este slaba de fire si ca ii este foarte greu cu aceasta situatie, altfel nu-si expunea problema aici. si cred ca mesajele noastre de incurajare o pot ajuta. si ma repet incurajare si nu lasandu-i provocarea de a fugi de acasa. si nu as fi niciodata de acord sa fuga CU iubitul pentru ca atata timp cat nu simtea ea o singuranta din partea lui este foarte riscant. daca vrea sa plece de acasa in ultima instanta sa o faca cu gandul ca o face pentru ea, pentru viata ei si nu pentru ca asa vrea prietenul. ca prietenul maine poimane nu mai este in peisaj. oricum o tin pe a mea ca aceasta situatie o poate rezolva cu ajutorul tatalui. a povestit ca tatal a incercat sa intervina pentru ea dar fara reusita. deci aceasta este prima portita care trebuie incercata. trebuie incercate si epuizate toate posibilitatile pana a ajunge la concluzia "plec pentru ca nu se mai poate".
cinderela, e trista si foarte dura povestea ta. mi-e greu sa inteleg orgoliul,unor oameni in toata firea, pus inaintea oricarui lucru. asta insemnand si inaintea copilului tau. dar din pacate sunt si oameni care mai bine mor decat sa renunte la conceptiile si ideile lor privind viata. asta este pana la urma, ai tot dreptul sa-ti traiesti viata. cat despre "nu sunt un exemplu de urmat" eu zic ca dintr-o alta perspectiva ESTI un exemplu. te-ai descurcat singura, ti-ai facut si scoala, ai luptat pentru ceea ce vrei sa devii, deci jos palaria in fata ta! multi nu au curaj sa se desprinda de parinti cu toate ca au toate conditiile sa o faca..dar comoditatea e mult prea mare..

S-au intamplat multe pe aici cat am fost plecata, o sa incerc sa raspund tuturor, dar mai intai vreau sa va spun ce s-a mai schimbat. Am inceput sa vorbesc cu prietenul meu, i-a parut rau pentru acel ultimatum, dar se vedea ca a ajuns la capatul rabdarii. Este si prima data cand cineva plange pentru mine si mi s-a parut in acel moment ca pot sa fiu cu el si peste ani, poate ca va incerca sa fuga cand apar probleme, dar el va fi acolo. In primul rand am luat in analiza toate situatiile: 1. nu vrem sa plec de acasa, el ar fi de acord dar eu nu as putea sa fac asta niciodata. Sa zicem ca as munci printre picaturi, dar am un vis al meu, vreau sa invat pentru el asa cum a facut si prietenul meu pentru al lui, nu as fi niciodata de acord sa fiu intretinuta(poate ca am o conceptie gresita, de parinti este una sa te ajute, eu vad lucrurile simple, ei si-au dat acceptul sa ma tina si sa ma ajute in facultate si eu ii voi rasplati printr-o slujba pe viitor si rezultate bune acum). A 2a a fost sa plec undeva vreo 2 zile si apoi sa ma intorc acasa, dar stiam scandalul care va urma.
Pana la urma o voi convinge pe mama mea sa se intalneasca cu noi si fiecare sa zica ce il deranjeaza, in felul acesta ma voi simti mai protejata si voi avea curajul sa ii zic tot ce am pe suflet. In principiu el o va asigura ca ma iubeste si sa incepem sa ii spunem ca din septembrie vom incepe sa ne petrecem 2-3 zile pe saptamana impreuna, adica sa dormim impreuna. Sper sa reactioneze bine. Va multumesc pentru sfaturi, probabil ca eu nu as fi vazut vreo portita de scapare daca nu scriam aici.

Cinderela M-a impresionat povestea ta si cum am zis mai sus nu doresc asta nimanui si pentru mine esti de admirat ca ai avut curajul sa te schimbi si sa traiesti cum vrei. Este trist numai sa te gandesti ca mama ta face lucrurile astea cand te vede, nu stiu ce e in sufletul tau, dar pentru mine ar fi dureros. Exact ce mi-ai zis tu ca daca gresesc sa fie greseala mea, asta ii explic si eu mamei, dar singurul raspuns e ca eu sunt mica si ca habar n-am de viata. De Revelion cand a avut o discutie cu al meu i-a zis: pentru mine Anca e un copil, are 20 de ani, astea sunt regulile, daca iti convin bine, daca nu pleaca. Si atunci ce sa ii mai fac sa ma inteleaga? 


Yoyolina Iti multumesc pentru sinceritatea ta, mi se pare ca ma intelegi perfect, stii ce e in sufletul meu. Nu vreau sa imi paresesc parintii, chiar ma gandeam aseara ca fac aceleasi lucruri ca la 18 ani, tot ii cer voie sa ies afara, daca intarzii o jumatate de ora si ea ma suna pur si simplu ma transform si mi se face rau, ma gandesc numai cum vine dupa mine si ce o sa tipe la mine. Mama este o genul de femeie vicleana, daca o supara cineva, nu ma refer neaparat la mine sta suparata si te priveste cu atata ura pana cand te face sa te duci tu la ea si sa-i ceri iertare chiar daca nu i-ai gresit cu nimic. De inteles cu prietenul meu nici nu se pune problema, ne certam si noi ca situatia asta dureaza de 1 an si ceva, dar am stat impreuna cu el, si singuri cand au fost ai mei plecati si a stat si el cu mine si ai mei in casa cateva saptamani(pe atunci mama il placea, dar cand a vazut ca se transforma in ceva serios s-a schimbat).

Acidulass Cum am mai spus nu intentionez sa ma mut cu el, doar sa stam cateva zile impreuna pe saptamana si sa mergem si noi in vacante ca un cuplu normal. In momentul de fata imi vine sa innebunesc cand imi aud prietenele unde se duc cu ai lor sau pe oricine si e trist ca eu si prietenul meu nu indraznim sa ne planificam nimic impreuna. Iti multumesc.

pinky Ce trista e povestea ta macar ai mei au fost uniti mereu, chiar daca ce zice mama este sfant pentru tatal meu. Ar trebui ca mamele noastre sa se intalneasca, eu nu pot sa inteleg de unde au aceasta gandire. Cel mai trist este ca eu ma gandesc mereu de ce este mama atat de rea cu mine cand ea la 21 de ani s-a maritat cu tata, plecau in vacante inainte de asta si cel mai cel este ca ea singura imi povestea cum in clasa a 12a avea prieten si ca nu o lasa sa plece cu el, dar ea tot a plecat. daca ar stii lucrurile acestea despre mine cred ca m-ar omori sau ma rog, m-ar incuia in casa. Acum ce conteaza e ca tu intr-un fel ai reusit sa treci peste cuvintele mamei tale si sa fi cu prietenul tau in continuare

april sunset La tine s-a dovedit a fi ceva frumos pana la urma Nu cred ca mama mea mi-ar face aceasta surpriza. In aceste zile am incercat sa o inteleg pe ea, sa privesc lucrurile asa cum le vede ea si chiar nu e de inteles. Mi-am dat seama intre timp ca il iubesc cu adevarat si ca daca el este dispus sa stea langa mine acum, cand intr-un fel se decide viata si relatia mea, atunci va fi mereu langa mine. Iti multumesc pentru povestire, 


Acum ati citit despre intentia mea, sper ca am ales sa procedez corect. Singura nu pot sa am curaj, stiu ca m-ar face din 2 vorbe, dar asa vreau sa vada ca se impotriveste degeaba, ca el este alaturi de mine si ca este dispus sa ma ajute sa schimb ceva. Am credinta ca daca se va rezolva cu relatia mea, atunci se vor rezolva si celelalte.

Ai dreptate, trebuie sa invat sa ma abtin de la plans, asta l-ar face vulnerabil si pe prietenul meu, i-ar zice ceva de genul "vezi in ce stare ai adus-o, plange doar din cauza ta". Acum sper sa o conving sa il primeasca, ultima data cand el a venit la mine acasa, mama a intrat in casa si n-a mai vorbit cu mine seara.

Cand v-am scris aseara eram chiar optimista, dar acum am revenit la vechea mea stare de spirit. I-am zis mamei ca vreau sa il invit la cina pe prietenul meu maine seara, ca vrem sa vorbim cu ea si in acelasi timp am rugat-o sa se poarte si frumos cu el. Dar ea a sarit ca asa am ajuns, sa imi iau avocati, ca ea nu e fraiera si sa nu cred ca o convinge el de ceva. Mi-a mai zis sa o ascult si sa scap de el ca daca voi continua asa nu va fi bine nici pentru mine, dar nici pentru ea, ca o sa o imbolnavesc. Si atat...nu am avut cum sa ma cert cu ea sau sa ii explic ca ceea ce a zis a fost o prostie, a plecat de langa mine, iar de atunci tranteste, tipa, e foarte nervoasa.

Pai in cazul asta cred ca are nevoie de o consiliere psihologica (ca sa nu zic control psihiatric).. are prea multe pe cap aceasta femeie. n-am stat sa citesc chiar toate povestile dar totusi de ce nu-l sufera pe prietenul tau? sau asa ar face cu oricine ai fi?
Eu mai cunosc un caz aproximativ la fel, tipa e aici la facultate dar e intretinuta de ai ei (sta la 20 km departare si face naveta), si tac-su nu e de acord sub nicio forma cu prietenul ei, desi i l-a prezentat, toate bune, e baiat ok. am mai tot discutat cu ea si imi zicea ca efectiv nu are ce face, si ca abia asteapta sa termine ultimul an, sa fie pe cont propriu si sa plece de acasa. Asta a fost un alt exemplu de "asa nu". De asta zic, nu stiu daca poti face prea multe..

Buna tuturor. Cand m-am trezit de dimineata mi-a zis mama mea ca daca vreau pot sa ma duc la plimbare azi cu prietenul meu, ca ieri am muncit amandoua prin casa si azi trebuie sa ne relaxam. Nu mi-a venit sa cred. M-a si intrebat cum a fost cand m-am intors acum, ea care de cateva luni se inchidea in camera cand auzea ca vreau sa ies cu el. Chiar m-a surprins placut....

yeeeeey